29 iulie 2024. Odată, în timpul unei rugăciuni, m-am simțit copleșită de o dragoste pe care nu o puteam nici cuprinde, nici înțelege pe deplin... de parcă eram sub o cascadă a Iubirii Lui Dumnezeu. În acele clipe am primit o conștientizare a unui lucru extrem, extrem, extrem de important - cumva, și evident... însă niciodată nu îl mai realizasem la acel nivel. Era conștientizarea că Dumnezeu mă iubește așa oricând. Chiar și atunci când îmi voi fi terminat rugăciunea și mă voi fi ridicat, iar acea stare se va fi estompat, până la dispariție... Conștientizarea că El mă iubește fix așa (adică desăvârșit, cât nu sunt eu în stare să percep) chiar și atunci când am impresia că e departe și că Și-a întors ochii de la mine. Și era încă un lucru fascinant - primeam în inimă Adevărul că, în orice frântură de timp - chiar mai mică decât am ajuns noi ca oamenire, prin tehnicile științei, să intuim - dragostea Lui de Dumnezeu este aceeași. El umple cu dragostea Lui față de mine orice colțișor al Timpului și al "Netimpului"... pentru că El Însuși este Dragostea. Și cea mai cutremurător de frumoasă parte a acestei Revelații era faptul că El îi iubește așa pe toți păcătoșii pentru care a murit... "dintre care cel dintâi sunt eu" (1 Timotei 1:15). Poezia "Tu n-ai uitat nici astăzi..." a fost scrisă după niște momente cumplite, în care sufletul meu era sfâșiat și mintea mea bombardată de minciuni din partea celui rău... Dar chiar și atunci, Dumnezeu mă iubea la fel.